“Totul va fi bine. Iti promit. Acum sunt aici si… si… i-a spus in timp ce el… el…”

 El ce?

-Aiish! Nu e bine! Am urlat, in timp ce am lovit cu ura tastatura laptop-ului meu, care a avut de suferit, trezindu-ma din povestea mea de dragoste, ce aparent, nu mergea asa de bine. Strigatul meu a rasunat destul de bine in apartamentul cel pustiu.

 -Jinja Mi Nah, nici de fanficuri nu mai esti buna…Citeam si reciteam acel paragraf stupid pe care il scrisesem, dar ceva nu era bine. Am mai luat o inghititura din cafeaua fierbinte, ridicandu-mi usor cana de pe birou, sperand ca va ajuta putin, dar tot nimic.

 -Aiish…-mi-am spus ciufulindu-mi parul- Mi Nah trezeste-te, viata reala nu e ca un fanfic…Da. Asa este. Aveam dreptate si stiam asta foarte bine. Enervata din cauza esecului meu evident, mi-am luat cana de cafea in ambele mainile, am tras mai mult de manecile lungi ale puloverului si scurgandu-ma usor pe scaun, mi-am indreptat privirea spre geamul din fata mea si la stropii imensi de ploaie care se loveau cu forta de el. Ploua. Ploua din nou.

 -Perfect. Acum si vremea este impotriva mea… Nu ca nu mi-ar fi placut ploaia. O iubeam, doar ca acum, nu eram chiar in the mood. Ea imi reimprospata memoria, niste amintiri nu atat de placute ruland in mintea mea…

 A da,  mi-am adus aminte. Da, asa e. Viata nu e ca un film, sau ca o drama, sau un fanfic. In viata reala nu exista “Sunt aici pentru tine si voi fi mereu” sau “Totul va fi bine”. Nimeni nu isi cere scuze, atunci cand nu e defapt vina lui…Nimeni nu alearga dupa tine in ploaie si nimeni nu va face tot ce ii sta in putinta pentru a te convinge sa te intorci la el… Nimeni…

 Un sunet cunoscut m-a trezit la realitate. Iar ma pierdusem pentru cine stie cat timp, in gandurile mele sadice. Era telefonul meu care primise un mesaj. La inceput am vrut sa il ignor, presimtind deja de la cine era mesajul, dar curiozitatea m-a facut sa ma ridic lenes de pe scaun si sa fac cativa pasi pana la patul pe care imi aruncasem acum catva timp telefonul.

 -…Trebuie sa imi schimb imaginea de pe fundal… Pabo!...Inca nu imi stersesem poza de pe ecran cu mine si cu Kyuhyun sarutandu-ne… Iar simteam durerea aceea in piept si sentimentul de “vreau sa mor”. In fine. Cred ca m-am holbat la poza in jur de 10 minute.

 -Imi e dor de tine Kyu… am soptit cu o voce aproape stinsa.Nu m-am putut abtine sa nu o spun. Se pare ca nici lacrimile nu s-au putut abtine sa nu imi curga incet pe obraji. Nu ma deranja. Asta insemna ca l-am iubit, dar… Mi Nah uita! Deschide mesajul, acum!!

 Mesaj:         “Ya! Mi Nah, inceteaza sa ma mai ignori si raspunde-mi!  Sunt foarte ingrijorat pentru tine! Haide…Lasa-ma sa te ajut...

                                                                                                                                                                            Luhan”

Exact credeam. Era Luhan, prietenul meu cel mai bun. Mi-am intins mana pentru a-mi lua perna in brate. Simteam ca urma sa incep sa plang iarasi…pentru a suta oara in ultimele 5 zile. In linistea din apartamentul acela mare, singurul lucru la care ma puteam gandi era prostia pe care o facusem.

 -De ce? De ce trebuia sa fac asta? De ce trebuie sa fie asa? Mi-am pus intrebarile astea de nenumarate ori pana acum si mereu raspunsurile erau cele ce lipseau… Cu ochii inlacrimati si inima ravasita, in mintea mea a inceput iar sa ruleze seara aceea…

 FLASHBACK

 ~Acum 5 zile, seara, acasa la Kyu. Dupa ce a venit tarziu de la repetitii nu am mai rezistat asa ca i-am spus…

 -Kyu…Iarta-ma, dar nu mai pot. Sti, poate ca e prea tarziu ca sa o spun acum, dupa 5 luni de cand suntem impreuna, dar… Vreau o pauza. Pana acum stiu, ne-am certat de multe ori, dar ne-am impacat mereu. Ei bine, idea e ca desi a trecut atata timp eu tot straina ma simt fata de tine si sti de ce? E vina mea… Eu am acceptat prea devreme idea ca suntem intr-o relatie… Nu am spus nimic pana acum, sperand ca poate cu timpul totul se va schimba, dar m-am inselat…Sincer, mi-as fi dorit ca si noi sa fi avut acea perioada de prietenie… Cea in care totul este fara obligatii si cele doua persoane se indragostesc una de alta din cauza felului lor de a fi.Intre noi nu a existat asa ceva. Stiu ca suna prostesc dar… Mi-as dori sa ne comportam ca niste prieteni acum. Ei bine…In aceasta pauza am nevoie de tine… Daca chiar insemn sau, am insemnat ceva pentru tine…sper sa te gandesti si sa imi dai un raspuns, pentru ca AM NEVOIE DE TINE… asta a fost ceea ce i-am spus inainte sa imi iau haina si telefonul si sa ies din casa lui, indreptandu-ma cu greu spre apartamentul meu…Pe drum imi simteam corpul intepat de o suta de ace… Durerea si dezamagirea incepeau sa ma controleze. Stropii reci si grei de ploaie au fost cei care m-au mai trezit la realitate…

 -Super…Incepe sa ploua…” Simteam ca vroiam sa mor. Macar asa as fi putut opri durerea aceea din pieptul meu. Poate ca este stupid, dar tot ce imi venea in minte pe moment era scena aceea tipica in care tipul, ud pana la piele, o apuca de mana pe tipa si isi cere scuze pentru ce a facut, sau pur si simplu o saruta in ploaie…

 -Mda… Scena care nu va avea loc niciodata…~

 SFARSITUL FLASHBACK-ULUI

 Stiu ce i-am spus lui Kyu. Cuvintele alea au rasunat zile intregi in mintea mea si nu, nu imi pare rau ca le-am spus doar ca… Nu durerea pe care o simt este cea care m-a luat pe nepregatite ci reactia lui Kyu… Am crezut ca va incerca sa spuna ceva sau sa ma opreasca… In schimb a stat acolo si m-a privit in ochi pana la final, fara sa tradeze vreun sentiment… Atunci lumea mea s-a prabusit… Ce insemna asta?... Defapt asta era unul dintre motivele din cauza carora ma saturasem de el… Niciodata nu facea nimic care sa imi demonstreze ca tine la mine…

 Ah… De atunci a trecut o saptamana. Nici un semn, sau o miscare din partea Lui. De atunci zac in apartamentul meu, izolata de lume si de tot ceea ce m-ar mai putea rani. Stiu, stiu, sunt un dezastru. Abia daca am mai mancat ceva, iar plansul e ceva obisnuit deja. Totusi inca sper si inca…astept. Chiar nu vreau sa o spun dar… Cred ca a venit momentul…

 Dupa ce mi-am sters lacrimile de pe obrajii palizi m-am ridicat usor de pe pat si m-am indreptat spre usa. In timp ce mergeam mi-am zarit reflexia in oglinda. M-am oprit pentru cateva clipe, desi nu stiu exact daca priveam in gol sau spre ea. Abia atunci am gasit curajul si puterea sa rostesc, desi atat de incet, acele cuvinte de care imi era atat de frica…

 -Mi Nah…Nu mai vine. S-a terminat…